Știind definiția, sau una din definițiile muzicii, putem să încercăm să pătrundem puțin în muzica propriu-zisă; adică să încercăm să o explicăm, să facem niște asocieri, să o comparăm cu ceva care poate fi înțeles în mare măsură și, deci, să o înțelegem.
După cum probabil ați putut observa și din titlul acestei secțiuni, muzica se aseamănă unei limbi. Unei limbi care nu este doar vorbită, ci este și trăită și simțită, sau cel puțin așa ar trebui.
Dacă mare parte a limbilor pot fi „transpuse” în scris, la fel și muzica poate fi „transpusă” în scris. Alfabetul limbii române este format din 31 de litere. El este derivat din alfabetul limbii latine care dispunea de 26 de litere. Muzica dispune doar de 12 „litere”. Aceste „litere” poartă numele de „note muzicale”.
Când vorbim de despre litere și scrierea lor, ar trebui să vorbim și despre organizare lor în scris. Notele sunt organizate pe portative la fel cum literele sunt organizate pe „rânduri”, linia de margine pe portativ numindu-se „cheie”. Aceste chei dau „înțeles” portativului. Și anume, cheia sol începe de pe a doua linie (de jos în sus) portativului; asta înseamnă că acea linie corespunde notei sol. Mai jos puteți vedea un exemplu de chei muzicale.
Cheile prezentate mai sus sunt (în ordine de la stânga la dreapta): cheia Sol, cheia Fa și cheia Do. Cheia Do arată la fel în toate cazurile, singur lucru care diferă este poziția sa pe portativ. De exemplu: în primul caz, nota Do este pe a treia linie, iar în cazul al doilea nota Do este pe a patra linie (de jos în sus).
Pentru că limba scrisă este nu este doar litere, ci este și relațiile dintre ele, același lucru se întâmplă și în muzică. Relațiile dintre două note se numesc „intervale” și sunt cele care stau la baza oricărei diviziuni muzicale, fie că e vorba de o melodie sau de un simplu acord. Aceste intervale pot fi: perfecte, mari, mici, mărite sau micșorate. Mai multe detalii se pot găsi în secțiunile următoare, această secțiune fiind dedicată în mare parte „explicării” muzicii.
Deoarece muzica este mai complexă decât o simplă limbă vorbită sau scrisă, în muzică se poate vorbi și de unități de măsură. Unități de măsură care măsoară durata sau unități de măsură care „măsoară” intervalele. Unitatea de măsură ce măsoară durata se numește „timp” (pentru mai multe detalii click aici) iar unitatea de măsură a intervalelor este „semitonul”. Iată cum toate lucrurile, atât cele de limbă cât și cele de „științe exacte”, se îmbină într-un mod armonios în muzică. După cum kilometrii sunt formați din mai mulți metri, la fel și în muzică, tonurile sunt formate din mai multe semitonuri, și anume două.
Aceste semitonuri pot fi controlate cu anumite ustensile. Acele ustensile se numesc accidenți și ei sunt: diezul, bemolul sau becarul. Diezul urcă cu un semiton nota, bemolul coboară cu un semiton nota, iar becarul anulează orice diez sau bemol existent în măsura respectivă.
Accidenții din imaginea de mai sus sunt (în ordine de la stânga la dreapta): diez, bemol, becar.
Acestea sunt lucrurile care stau la baza muzicii în scris. Știința care se ocupă cu studiul scrierii muzicii se numește „Teoria muzicii”. Câte puțin și despre acest subiect veți putea găsi în secțiunea imediat următoare.
